St. Jean Pied de Port – Roncesvalles – 27km

Joi, 26 Aprilie

Desteptarea a fost dimineata la ora 6:00.

Am luat un mic dejun usor, am impachetat si la ora 7:00 ieseam din cetatea orasului. Micul nostru grup era format din 4 persoane care am fost cazate in acel albuerqe, eu, baiatul francez, Brodt, un olandez in varsta de 42 de ani si americanca, Susan.

Vremea era relativ OK, picura putin dar noi speram ca va fi mai bine pe parcurs… se pare ca nu prea stiam ce ne asteapta.

Am inceput cu un tempo ridicat asa ca pe parcurs am depasit alte grupuri de pelerini care plecasera mai de dimineata.

De la iesirea din oras, drumul a fost o panta ascendenta constant. Peisajele erau mirifice iar faptul ca plouase facea aerul foarte clar si numai bun pentru fotografii.

La un moment dat iesise si soarele dintre nori si noi ne umplusem de speranta ca ziua va fi perfecta pentru pelerinaj.

Acest lucru nu a tinut insa prea mult.

De cum am ajuns in zona alpina au inceput rafalele de vant. Uneori, vantul batea atat de tare incat eram nevoiti sa ne intoarcem cu spatele. Ponchoul imi zbura in toate directiile, se ridica si nu prea reusea sa isi faca meseria de a ma apara de ploaie.

Iar, penreu ca peisajul sa fie complet, in casti a inceput sa cante Scorpions, melodia Winds of Change.

Stropii reci de ploaie erau adusi de vant cu o viteza incredibila si se izbeau de fata. Era ca si cum in fiecare secunda cineva te intepa cu zeci de ace simultan. Nu era o senzatie prea placuta.

Ca sa imi protejez ochii, mi-am pus ochelarii de soare si asta ma ajuta sa vad mai bine pe unde mergeam.

Gluga ponchoului era atat de stransa pe fata incat practic vedeam doar cu un singur ochi si asta doar daca priveam in jos.

Datorita faptului ca mergeam pe marginea unei sosele am hotarat sa urmaresc muchia acesteia si din cand in cand sa ridic capul pentru a vedea pe unde ma aflu.

La un moment dat au inceput crampele musculare in partea superioara a piciorlului stang. Dintr-odata mi-am amintit de excursia din Fagaras si am inceput sa ma tem. Din fericire, Adriana si Dani s-au gandit la mine si mi-au dat cateva pastile de Ibuprofen. Asa ca am hotarat sa fac o scurta pauza.

La cateva sute de metrii de vedeau niste stanci asa ca am hotarat sa ma adapostesc de vant langa ele. Am luat o pastila de Ibuprofen, m-am hidratat putin si m-am rasfatat cu niste capsuni cu paine, asta pentru a fi gustarea completa.

Cu forte noi, am pornit mai departe si parca vantul nu mai era asa de puternic.

Peisajul se schimba mereu de-a lungul cararii, la un moment dat am trecut printr-o zona in care era un covor de frunze cazute ce s-au dovesit a fi o adevarata binecuvantare pentru talpile mele si pentru senzorul aparatului de fotografiat.

Inainte de cea mai inalta parte a traseului de 1430m era un adapost care era plin cu pelerini.

Se pare ca o fata avea probleme musculare si cei care erau cu ea incercau sa o ajute cu un masaj… le-am oferit un ibuprofen, dar m-au refuzat pentru ca fata avea mai putin de 14 ani.

In cele din urma, fata si-a revenit putin si au plecat mai departe, bagajul acesteia fiind purtat de unul dintre insotitorii ei.

Au trecut in graba pe langa mine, in timp ce ma luptam sa imi asez ponchoul care zbura in toate directiile si nu vroia nicicum sa stea peste rucsac din cauza neoprenului care era asezat pe la mijlocul rucsacului.

In cele din urma, am pornit mai departe. Privin in jur am realizat ca sunt singur, pierdut in ceata pe ceea ce as putea numi partea cea mai inalta a traseului. Pelerinii dinaintea mea nu mai erau in raza mea vizuala iar din spate nu mai venea nimeni. Pentru ca peisajul sa fie si mai interesant, in jur erau petice de zapada, si vantul imi ingheta mainile ude.

Dintrodata mi-am amintit de filmul The Way, si mi-am dat seama ca de fapt chiar exista posibilitatea de a te pierde si a-ti da duhul pe Camino.

Oricum, m-am concentrat pe semnele de pe carare si mi-am continuat drumul.

Continuam sa inaintez pe camino cand la un moment dat inaintea mea a aparut o panta destul de abrupta. Am coborat-o si la captul ei erau doi stalpi de care era legata niste banda rosu/alb pentru a restrictiona accesul.

Vazand acest lucru am inceput sa urmaresc stalpii de marcaj care m-au scos direct in drumul principal iar acesta m-a condus in locul de unde incepusem coborarea, asa ca m-am ales cu un ocol de cativa metri buni.

Partea buna este ca in momentul in care am ajuns din nou in varf, ma ajunsera alti pelerini iar asta mi-a dat o senzatie de siguranta.

In cele din urma, se pare ca acea banda rosu/alb era pusa acolo pentru a interzice accesul masinilor, nicidecum pentru pelerini.

Dupa aceasta intamplare, coborarea a decurs fara peripetii.

Doar ca bocancii mei impermeabili cam luasera apa si picioarele mele erau cam murate pe cand am ajuns in Roncesvalles.

Adapostul de acolo era intr-o veche manastire dar conditiile au fost excelente.

Cei 8 euro platiti pantru cazare au fost pe deplin meritati. De asemenea, pentru doar 2,5 euro mi-am putut spala si usca hainele.

In hol, era un loc unde pelerinii isi puteau lasa lucrurile pe care nu mai erau dispusi sa le duca cu ei in continuare, gaseai acolo cam to ce vroiai, de la sampon la lotiune contra tantarilor. Cei care aveau trebuinta de astfel de lucruri, le puteau lua gratis.

Dupa un dus fierbinte, ma simteam in al noualea cer asa ca am hotarat sa escaladez putin lucrurile cu un pahar de pino tinto (vin rosu) in unul din barurile din oras. Trebuie sa recunosc faptul ca aroma acestuia e deosebita.

Apoi, am asistat la slujba de la ora 20:00 in cadrul careia credinciosii catolici au fost impartasiti, iar preotii de acolo au tinut o slujba prin care au binecuvantat toti pelerinii care erau pe camino.

Azi am invatat ca cea mai buna utilizare a unui ziar este de a-l face mototoale si a le baga in bocanci pentru a usca interiorul acestora.

La ora 22:00 s-a dat stingerea asa ca toata lumea s-a dus la culcare.

Luni, 23 aprilie, 2012

Luni trebuia sa plec din nou la drum, asa ca dupa micul dejun l-m rugat pe Dani sa ma duca pana in prima parcare mai mare de pe autostrada catre Graz.

Stiam ca nu eram in calea tiristilor romani care merg spre Italia – Spania, asa ca eram ferm convins ca ma va astepta o zi grea.

Pe drum, Dani a insistat sa imi faca un cadou, pentru care ii multumesc, de fapt ii multumesc si lui Adriana pentru Ibuprofen pentru ca veti vedea ca mi-a fost de ajutor.

Dupa doua parcari mai mici, am ajuns in a treia parcare unde norocul a facut sa dam peste un camion de Romania. Soferul facea ordine prin cabina asa ca ne-am permis sa il abordam cu tupeu.

Destinatia dansului: Italia

Ne-a zis ca pleaca in aproximativ o ora asa ca am baut o cafeluta mica impreuna cu Dani si ne-am luat ramas bun.

La imbarcare, soferul mi-a zis ca ma duce, dar ma costa 20 de euro. Am aflat pe urma ca vroia sa cumpere un set de presuri in camion si acesta a fost motivul cererii lui. Stiind ca existau sanse de a sta mult si bine in acea benzinarie, am acceptat.

Drumul pana la Padova a fost lipsit de incidente, soferul mi-a povesti ce oameni inimosi sunt turcii si ca daca nu gasesc vreun roman, pot incerca si la camioanele turcesti pentru ca daca sunt in drumul lor, sigur ma vor ajuta. In pauza de 45 de minute pe care era obligat sa o faca am tras cateva fotografii.

Pentru ca soferul trebuia sa mearga in sudul Italiei, m-a lasat intr-un AutoGrill langa Padova. Acolo era o parcare mai mare si sansele mele de a gasi o masina cu care sa merg mai departe ar fi trebuit sa fie foarte mari.

Singura problema e ca am ajuns in benzinarie mai pe inserat, asa ca trebuia sa ma misc repede.

Am dat o tura rapida prin parcare uitandu-ma dupa camioane cu numere de Romania… Am gasit unul singur si acesta avea perdele trase pentru ca soferul dormea.

Vazand asta am zis ca decat sa il deranjez, mai bine sa imi incerc norocul la iesirea din benzinarie.

Mi-am facut foaia de parcurs pe care am scris Genova – Tolouse si m-am postat la iesire.

Deja se facuse cam intuneric asa ca sansele mele de a gasi o masina au scazut simtitor.

Am stat cateva ore, in care am tot schimbat locul si am mai incercat sa vorbesc cu soferii care opreau sa manance… de aceasta data nu am avut prea mult noroc.

Timpul trecea si eu incepusem sa m gandesc la planul B pentru ca nu avea rost sa mai pierd o noapte.

Marti, 24 aprilie

In jurul orei doua, am inceput sa ma deplasez spre iesirea din benzinarie si sa caut un loc de dormit.

Problema era ca incepuse sa ploua usor, asa ca trebuia sa ma misc repede.

Inaintea benzinariei era un perete inalt intre autostrada si spatiul adiacent aesteia asa ca am gasit acolo un loc unde am facut un mic adapost din betele de treking (ii multumesc inca odata lui Dani) si poncho.

Mi-am intins neoprenul si sacul de dormit, am bagat bocancii si rucsacul sub poncho si am incercat sa adorm.

Am reusit sa dorm cateva ore, dar in jurul orei 5:30 m-am trezit si am hotarat ca ar putea fi momentul ca soferul de Romania sa plece la drum.

Asa ca am strans „cortul” si am mers din nou in benzinarie.

Nu a durat mult si intradevar, soferii de prin parcare incepeau sa se trezeasca… se pare ca intre orele 5 si 6 le place sa porneasca la drum.

Din pacate in masina de Brasov erau doi soferi, asa ca nu prea aveau cum sa ma ia cu ei, dar m-au trimis la un anume camion care avea numere de Spania si mi-au zis ca soferul e roman si merge spre Spania.

Am mers spre camion, dar inca era perdeaua trasa asa ca nu am insistat.

M-am intors la geanta care se odihnea la o terasa langa intrarea la toaleta.

La un moment dat, apare un om care cam semana a roman, asa ca l-am intrebat daca e roman si daca e cu acel camion care are numere de Spania. Mi-a zis ca da, asa ca l-am indemnat sa isi continue tabieturile de dimineata si sa discutam putin pe urma.

Cand i-am povestit unde vreau sa merg, initial mi-a zis ca nu prea poate, ca are de incarcat marfa si ca pleaca spre Spania deabia a doua zi, dar ca daca vreau, ma duce pana langa Brescia unde trebuia sa incarce. Am zis ca e bine si asa ca poate mai incolo gasesc alti romani care sa ma duca mai departe.

Pe drum, am discutat mai multe despre ce vreau sa fac, despre familia dansului si am aflat ca de fapt e originar de la Zau de Campie.

Pana la urma, mi-a zis ca ma duce pana Bayone pentru ca era chiar in drumul lui. Nici nu va pot povesti cat de bucuros am fost.

Am mers sa incarcam camionul, l-am ajutat si eu cat am putut, apoi, am avut ocazia sa fac un dus in cadrul firmei de unde a incarcat marfa.

Apoi, am purces la drumul cel lung spre Bayone. Pe drum am discutat vrute si nevrute ca sa treaca timpul mai repede.

Ne-am aprovizionat cu mancare dintr-un supermarket italian, am facut o pauza de 11 ore intr-o benzinarie din Franta si am aflat si eu cum e sa dormi intr-un pat etajat din cabina unui tir… a fost chiar interesant, asa ca atunci cand voi creste mare am sa imi cumpar si eu un tir.

Miercuri, 25 aprilie

Ne-am trezit pe la 4 dimineata si soferul era nervos pe mine pentru ca am sforait toata noaptea. Mi-am cerut scuze fiindca eram foarte obosit. Atat de obosit incat pe drum am continuat sa motai.

Intr-un final am ajuns la Bayonne unde soferul m-a lasat la iesirea de pe autostrada.

Mi-am reorganizat rucsacul, am mancat putin si am pornit din nou la drum.

In apropiere era un sens giratoriu care avea o iesire catre St. Jean Pied de Port. M-am postat acolo, am scris foaia cu destinatia si am inceput distractia.

Drumul spre St. Jean Pied de Port l-am facut cu patru masini diferite, fiecare ducandu-ma mai aproape de destinatie.

Primul sofer, era oprit chiar dupa sensul giratoriu si vorbea la telefon, cand a terminat cu vorbitul, a vrut sa porneasca dar pe urma a oprit si m-a luat cu masina pentru aproximativ 4 km, era un domn in varsta si nu prea cunostea limba engleza asa ca drumul a fost facut in liniste.

M-a lasat inaintea unei intersectii pentru ca el mergea in alta directie de acolo.

Dupa alte 15 minute, o doamna pedanta intr-un Citroen, a oprit si mi-a zis ca merge in directia mea, dar nu prea mult… am urcat si am mai parcurs cativa km.

In intersectia din imaginea de mai jos am mai asteptat aproximativ 5 minute am hotarat ca nu era un loc bun pentru ca masinile veneau cu viteza si nu apucau sa citeasca ce am scris pe tablita. Asa ca am hotarat sa ma deplasez putin pentru ca la aproximativ 100m era un indicator cu limitare de viteza la 50km/h.

Nici macar nu am apucat sa ajung acolo pentru ca a oprit un tanar intr-un VW transporter mai vechi si mi-a zis ca merge in aceeasi directie asa ca am pornit cu el mai departe. Vorbea engleza destul de bine si am reusit sa avem o conversatie interesanta.

Am mers impreuna aproximativ 20km si de acolo el trebuia sa mearga in alta directie, dar mi-a explicat ca exista doua drumuri spre St. Pied de Port si ca cel pe care merge el m-ar duce mai aproape decat locul de la prima intersectie unde ar fi trebuit sa ma lase jos. Asa ca am continuat drumul cu el.

Intersectia in care am coborat era pe varful unui deal asa ca batea un vant teribil… mi-a si zburat sapca din cap o data. Asa ca nu am stat mult acolo si am pornit pe drumul care ducea spre destinatia mea.

Dupa aproximativ 5 minute o alta doamna a oprit si m-a luat cu ea. Doamna era basca si desi nu prea cunostea limba engleza a pus un CD cu o melodie patriotica din tara bascilor… Trebuie sa recunosc ca era foarte antrenanta.

In cele din urma am ajuns in centrul localitatii St. Jean Pied de Port. De acolo, mi-a fost usor sa gasesc centrul pentru pelerini de unde mi-am luat pasaportul de pelerin pentru 2 euro. Am aflat ca anul trecut au fost 51 de romani care au facut pelerinaju asa ca numarul lor pare a fi in crestere fata de anii anteriori.

Barbatul care mi-a dat pasportul a fost foarte incantat de faptul ca sunt roman.

M-a intrebat unde ma cazez peste noapte si i-am zis ca nu stiu inca si ca sunt in cautarea unui loc de dormit.

Am plecat si la aproximativ 100m am gasit un adapost pentru pelerini (Alberque). Am intrat si mi-au zis ca trebuie sa iau un bilet de la centrul pentru pelerini.

M-am intors la centru si cu 8 euro am primit un bilet cu care puteam dormi o noapte in alberque si aveam micul dejun asigurat.

La alberque, doamna mi-a aratat camera in care urma sa dorm… era un dormitor mic cu 6 paturi etajate. Momentan eram primul din camera asa ca am deschis usa exterioara a camerei si am fost uimit de peisaj.

Amintindu-mi ca imi e foame am iesit pe terasa si am inceput sa mananc.

La scurt timp in camera au intrat doua pelerine din Brazilia, nu prea se descurcau in limba engleza dar am avut noroc ca am ascultat de multe ori „Ai Se Tu Pego” si de la ultima vizita in Portugalia imi aminteam de cuvantul „besos” asa ca am reusit sa ne intelegem. Mi-au povestit ca au facut drumul dinspre Roncesvalles la St. Pied de Port cu un taxi si din cauza curbelor, una din ele a vomitat putin, asa ca aviz amatorilor. Mai bine mergeti dinspre Bayonne spre St. Jean Pied de Port.

Nu trece mult timp si mai apar doua femei, Susan din California iar cealalta era din Africa de Sud. Deja incepuse sa imi fie teama asa dupa un sfert de ora a mai venit in camera un baiat din Brittany, era un brav ofiter in marina franceza la doar 22 de ani.

Dupa ce ne-am cunoscut, am iesit putin prin oras ca sa cumparam de mancare pentru ziua care va urma si seara in curs.

La intoarcere am facut cate un dus, ne-am spalat din haine, le-am intins pe sfoara din curte si s-a dat stingerea.

A doua zi urma sa fie o zi grea asa ca in jurul orei 21:30 eram toti adormiti.

Astfel s-a terminat drumul dinspre Romania spre St. Jean Pied de Port. De maine incepem cu pelerinajul.

In jurul orei 7:30, vazand ca nu ma suna Dani, am zis ca poate ar fi mai bine sa pornesc incet spre Ternitz. Ma gandeam ca poate Dani chiar si-a pierdut telefonul si mesajele mele se duc undeva in neant.

Mi-am facut afisul si am iesit la ocazie. Langa benzinarie nu prea vroia lumea sa opreasca asa ca am pornit pe jos pre iesirea catre Ternitz.

Fiind duminica, magazinele erau inchise, iar speranta mea ca as putea contacta pe cineva pe Internet au devenit nule.

Dupa cativa kilometrii, am ajuns in apropierea unui shopping center. Aveau o reclama foarte intersanta dupa cum veti vedea in poze. Pana la urma marimea chiar conteaza.

In cele din urma, telefonul mult asteptat a venit si am explodat de bucurie cand am auzit vocea lui Dani. I-am explicat pe unde sunt si a pornit in tromba catre mine, sau, cel putin asa cred.

Dupa vreo 30 de minute de asteptat, m-am gandit ca ar fi mai bine sa ma intorc la reclama cu scaunul pentru ca era un punct de referinta mai bun decat cel in care eram. Am plecat incolo si dau sa il sun pe Dani, cand colo, ce sa vezi, telefonul mi se inchise.

Il pornesc si il sun din nou pe Dani, ii explic unde sunt acum si il astept. Dupa cateva ocoluri de autostrada, Dani gaseste intrarea in shopping center si reusesc sa ii strang mana si sa ii urez La Multi Ani.

Am pornit spre Ternitz unde am avut placerea de a intalni cele trei femei din viata lui Dani: mama, sotia si superba-i fiica, Giulia.

Dupa o masa copioasa, am plecat sa serbam ziua lui Dani in Viena, iar cum inca nu avusem ocazia de a vizita parcul de distractii Prater, acesta a devenit destinatia noastra.

Mi-am luat acolo doza de adrenalina pe cateva dintre atractiile din parc: Black Mamba, Volare – The Flying Coaster and Prater Tower, am dat gata cate un kebab, am vizitat Madame Tussauds, unde chiar m-am inalnit cu niste prieteni mai vechi.

La intoarcerea acasa, mama lui Dani ne-a asteptat cu o supriza. Am mancat din nou, am inchinat cate un pahar de vin in cinstea lui Dani, am varsat vin pe fata de masa a sa fim siguri ca Giulia va avea parte de un botez pe cinste.

Momentul tortului a fost imortalizat „perfect” de Dani. Prietenii stiu dece.

Mai jos aveti o galerie cu pozele de azi.